Război cu rațiunea!

Dragostea este un sentiment foarte puternic care poate da naștere, uneori, unor stări inexplicabil de străine. Am descoperit recent cum pot trezi monstrul din mine într-o fracțiune de secundă și cum acest monstru îmi poate întuneca în totalitate rațiunea și îmi poate bloca orice conexiune cu inima.

Se întâmpla să mergem într-o duminică însorită de noiembrie la un teren de joacă pentru copii. Facem asta cam în fiecare duminică – avem acasă teren de joacă, însă nu și mulți copii – iar Alex jr. trebuie să socializeze și să descopere lumea. Ca de fiecare dată, respectând cu strictețe regulile aflării pe acel teren, îmi supravegheam copilul în timp ce acesta ,,plimba’’ două mingi de ici-colo fără să deranjeze pe nimeni sau să pretindă cumva la alte mingi. Așa e el, încă cumințel, nu își caută necazuri. Mai mergem pe topogan un pic, iar ne întoarcem la mingi și tot așa. Până aici, toate bune și frumoase. De undeva (zic de undeva căci nici măcar nu cred că a adus-o cineva, cred că a venit singurică) a apărut o domnișoară (să fi avut un an și jumătate – poate mai puțin – nu sunt sigură). Chitită, drăguță și cu niște obrăjori de zici că era păpușă. De ochișori nici nu mai zic, te înnecai în ei. Blândă în aparență, respectiva se transformase brusc într-un vultur la vânătoare, asta după ce l-a văzut pe Alex jr. al meu. Și nu pentru că s-a îndrăgostit subit și iremediabil de el, ci pentru că a zărit suzeta lui! Aia era buba! Mă gândesc că ,,vulturița’’ o fi fost în etapa de dezvățare forțată de suzetă. A încercat în repetate rânduri să se apropie și să guste și ea din ,,fructul interzis’’, însă eu stăteam strajă la hotarele dintre ei doi și nu prea reușea ea, vulturița. Am tot ocolit-o, ne-a tot ocolit și la un moment dat parcă dispăruse; noi tot plimbam mingile. Dintr-o dată, ca într-un film de acțiune, a re-apărut, ca și prima dată, de nicăieri, mica vulturiță și s-a năpustit direct asupra lui Alex jr., l-a luat de gât și l-a trântit la pământ, cu o mână îi ținea capul și cu cealaltă ,,culegea’’ suzeta din gurița acelui ghem de om inocent și speriat. Nu exagerez deloc! A durat fix o fracțiune de secundă!

Tot atât i-a luat și monstrului din mine să se trezească (să se nască mai bine zis – căci nu l-am cunoscut nicodată așa sau nu pe acesta)! Mi s-a blocat tot! În viziunea mea, biata fetiță se transformase într-o lupoaică care vrea să-mi devoreze copilul. L-am smuls din ghearele ei și am plecat. Evident că nici unul, nici altul nu pățise nimic. Pe ea am lăsat-o acolo, pe jos, nici nu mai știu cum…

Și acum că monstrul din mine s-a liniștit și s-a dus cuminte în întunericul lui, a lăsat spre lumină conștiința. Cea din urmă îmi conturează în continuu o mustrare care mă apasă foarte greu… Cum oi fi putut eu să las acea fetiță pe jos, ca pe ultimul dușman al poporului?! Ce fel de mamă sunt? Ce fel de reacții bolnave sunt acestea? Mă știam o fire rațională și reconciliatoare! De ce nu m-am putut controla?



Dar uite că dragostea pentru copilul meu, poate și faptul că el nu își poate trezi monstruleții lui fiind prea mic, m-au făcut să am o reacție irațională (și inacceptabilă în raționalitatea mea). Ea, copila ceea, era la fel de lipsită de apărare ca și el, copilul meu! Acum, că stau și mă gândesc, am găsit multe alte soluții pentru acest război al suzetei, însă nici una dintre rezolvările mele raționale post factum nu se termină cu imaginea unei copilițe care stă pe jos și privește cu disperare la cotoroanța care tocmai i-a spulberat visul de a mai încerca încă o dată gustul tetinei de cauciuc. Regret enorm și nu pot uita privirea ei dezamăgită…

Am încheiat un pact cu monstrul resposabil și am semnat convenția de pace din lăuntrul meu – să nu mai sară peste rațiune! Se rezolvă și fără el! Îl chem eu dacă am nevoie.

Negociez cu conștiința – nu vrea să semneze tratatul de pace…

Să ne auzim de bine!

Autor: Ana STARCIUC / Blogul Anei