Stațiunea interbelică Ungheni. Povestea destinație preferate al moldovenilor de altădată

La doar 20 kilometri de Iaşi, la Ungheniul de pe malul drept al Prutului, zac în uitare Băile de la Ungheni, o stațiune foarte populară în a doua jumătate a secolului XIX. Era vestită pentru apele sale binefăcătoare pentru femei şi-n care, pe la 1840, se îmbăia şi nevasta domnitorului Mihail Sturza, la care boierii mergeau cu trăsurile, iar „prostimea” cu harabalele evreieşti – căruţe cu o platformă mare pe care călătorii stăteau cu picioarele atârnate, scrie Cotidianul de Iași.

Până să apară căile ferate, moldovenii de pe malurile Prutului aveau puține posibilități de a-și petrece timpul liber cu activități în aer liber în afara localităților. Scăldătoarea de la Ungheni, în fond nimic altceva decât o plajă și niște cabine de lemn pentru ca doamnele să se poată îmbăia fără ca trupul să le poată fi văzut de bărbați, au fost amenajate de pe vremea lui Mihalache Sturza, pe la 1840. Corupt până în măduva oaselor, vânzând titluri de boier cu nemiluita, a fost totuși un domnitor deosebit de activ și dornic să modernizeze Moldova.
Poză interbelică: Râul Prut în perimetrul cartierul Dănuțeni. sursa: bodrug.eu

Pietruirea drumurilor și primul proiect pentru introducerea căii ferate i se datorează anume luiA fost suficient de isteț ca să observe că Prutul este în fond un râu de munte, care aduce cu el și îl presară prin meandre un nisip mai fin decât cel al plajelor Mării Negre. Un astfel de cot în care se aduna nisipul, era la Ungheni. Iar amenajarea unui loc de vilegiatură (vacanță petrecută de cineva în afara locului său de domiciliu) săptămânală a fost o sarcină ușoară pentru Sturza. Boierii mergeau cu trăsura, târgoveții, cu poștalionul. Iar încet, încet, scăldătoarea a devenit stațiune în toată regula.

Acest lucru s-a întâmplat pe la 1870, când Nicolae Gane, primar al Iașilor, a stat pe capul omologului său din Ungheni, să amenajeze plaja ca lumea. Iașul venea cu asistența tehnică, materiale și lucrători, ajutând la amenajarea plajei, a locurilor de acces la apă și la rezolvarea formalităților de acces la râu, care pe atunci era frontieră cu Rusia țaristă. Negustorii locali, mai ales evrei, au deschis primele localuri, iar în Ungheni s-au construit până și hoteluri, până și localnicii erau ajutați să amenajeze locuri pentru adăpostirea amatorilor de şedere îndelungată.

Printre musafirii Unghenilor din vreme aceea se afla şi profesorul Ştefan Micle cu copiii şi Veronica, nelipsind nici Ion Creangă.

La 1874, s-a introdus și trenul de plăcere Iași – Ungheni, cu vagoane deschise în trei culori din care călătorii aveau a privi priveliştea ce defila în goană pe lângă ei. Anume atunci stațiunea a cunoscut apogeul popularității.



Biletul era scump. Cu toate acestea, trenul mergea plin, cu 30-40 de vagoane, față de un singur vagon cât are trenul de azi. E drept, pe atunci un vagon avea o capacitate de doar vreo 30 de locuri, dar tot însemna că în fiecare sfârșit de săptămână 1.000 de ieșeni fugeau din oraș către plaja Ungheni.

Râul fiind odinioară navigabil, se făceau plimbări pitoreşti cu barca de-a lungul luncii, descrisă cu romantism de Mihail Sadoveanu: „amatorii de excursii lungi putând coborî spre Galaţi sau urca către vama Sculenlor unde se amenajaseră alte „băi”. Se putea admira podul feroviar de peste râu construit prin 1874, după planurile celebrului arhitect Eiffel, autorul turnului din Paris şi al hotelului Traian de la Iaşi sau se vizita orăşelul Unghenii, de pe celălalt mal”.

La coborârea în gară, începea distracția.

În gară, trenul era așteptat de un taraf de lăutari. La doi pași, într-o grădină amenajată ca locantă, alt taraf. Încă unul pe malul Prutului, pentru cei care se plimbau cu barca pe apă. Satul avea restaurante cu grădini de vară, iazuri cu crapi, știuci, cegi și somni, spre bucuria pescarilor. Alte iazuri, amenajate ca ștranduri, erau destinate copiilor și femeilor, apa fiind adusă din Prut.

Distracția nu însemna numai pescuit și plajă.Cu toate că nu avea şosele asfaltate, satul era pitoresc cu căsuţele curate şi grădiniţele năpădite de flori, în care sezoniştii găseau camere ieftine şi gustoase bucate ţărăneşti.

Se organizau excursii prin împrejurimi, spre Bosia și Bohotin, unde se înjunghia câte un harbuz și se lua o cină la lumina lumânărilor, cu parfum de mentă, patent local. Alte plimbări se făceau peste Prut, în orașul rusesc Ungheni, căci Gane, primarul Iașilor, aranjase cu autoritățile țariste să nu insiste cu pașapoartele. Se făceau plimbări cu barca de-a lungul Prutului, sau chiar excursii în toată regula, spre Galați, căci Prutul era navigabil sau spre Sculeni, unde era amenajată altă plajă.

Stațiunea Ungheni a atins culmea gloriei în perioada interbelică.

Basarabia revenise la România, județul Iași cuprindea și o parte din malul stâng al Prutului, inclusiv târgurile Ungheni, Sculeni și Izvoarele din Basarabia. Pe atunci, peste Prut erau peste 20 de poduri rutiere și de cale ferată, așa că Ungheniul și celelalte stațiuni de pe malul Prutului aveau clienți de peste tot.

Seara se organizau baluri la hotelul Arghir sau la Pavilion, Ungheniul devenind un fel de Eforie moldovenească. De fapt, tot Prutul ieșean era un fel de litoral, fiind amenajate astfel de stațiuni la aproape fiece cot al râului, până la Trifești, care concura cu Ungheniul la banii ieșenilor. Totul s-a făcut praf după război. Trecerea Basarabiei la Uniunea Sovietică, restricțiile impuse de regimul de frontieră, au dus la abandonarea stațiunii, din care nu a mai rămas practic nimic.

Astăzi, la Ungheni, pe malul stâng al Prutului este amenajată o plajă, deschisă în 2012, doar că accesul este destul de dificil. Aflându-se în zona de frontieră, până în 2013,  se intră doar cu acte de identitate sau cu permisul de mic trafic de frontieră.



sursa: altfel.md și curierul-iași.ro

Lasă un răspuns