Chinurile facerii …

Dincolo de faptul că aducerea pe lume a unui copil este o minune, rămân nespuse multe lucruri despre naștere și urmările acesteia. Partea mai puțin frumoasă rămâne în umbra fericirii, dar de acolo ne urmărește o bună perioadă de timp, dacă nu chiar toată viața.

Sunt mamă!

Am adunat atâtea stări și gânduri în tot acest răstimp… dar am să încep cu începutul:

Nașterea, mă refer la proces :-), nu a fost nici pe departe cel mai frumos moment din viața mea.  Momentele senine și cu adevărat fericite au început să vină abia atunci când ,,anumite părți ale corpului și sufletului meu au început să corespundă unor norme existențiale în urma coruperii masive de către sistem și  ,,bunăvoința’’ acestuia’’!

Sună prea sofisticat?

Explic: dupa ce am tot cerșit cezariană pe la fiecare colț spitalicesc (mi se spunea mereu că sunt sănătoasă tun și aptă să nasc natural și că așa este cel mai bine!), am ajuns, într-o dimineață răcoroasă de septembrie, la spital. Venise sorocul. Fericită, cu valiza în mâinile bărbatului meu, am pașit în secția ,,rai’’ a spitalului. Acolo a început nebunia. Conectați la aparate, și eu și copilul din mine, se constata că ceva nu este în regulă. Rând pe rând, se perindau prin salon fel de fel de doctori și asistente. Unii analizau situația ,,interioară” băgându-și mânile până la coate în cuibul bebelușului meu, alții se ghidau după parametrii de pe ecranele aparatelor. ,,Trebuie să grăbim procesul, tu trebuie să naști azi până la sfărșitul zilei” – eu auzeam doar voci și reușeam să prind câte un cuvânt între contracții, în rest eram copleșită de ,,chinurile facerii”.

Nu stau prea mult aici, căci preț de câteva ore nu făceam decât să-l caut cu privirea pe bărbatul meu și să încerc să mă alin cu fluturașii din stomacul meu, care zburau de parcă l-aș fi văzut pentru prima oară.



Se făcuse ora 8 seara și epidurala își făcea efectul de vreo 6 ore. Mă ghidam după ecranul unui aparat și urmam cu strictețe intrucțiunile moașelor. Nimic. Nu se vedea nimic. Una dintre asistente a chemat doctorul. ,,S-a blocat. Are căpușorul întors la 90 de grade. Trebuie să îl ajutăm”. Pentru ultima oară am cerut cezariană. Mi s-a explicat că la această etapă cezariana nu este o soluție.

Forceps! O să-l scoată cu forcepsul.

Amfiteatru pregătit, vreo 14 persoane în jurul meu, se tăia în locul cu pricina suficient de mult că să poată scoate bebelușul cu forcepsul. Tăiat și scos. Cusut. Pînă aici a fost bine.

După o monitorizare de vreo 30 de min am reușit să-mi văd copilul. Avea semne pe față de la forceps. Dar era cea mai frumoasă, cea mai gingașă și cea mai iubită creatură! Da! Îl alintam ,,cel mai iubit dintre pământeni”.

A trecut anestezia și s-a declanșat calvarul. Ceea ce trebuia să fie începutul celei mai frumoase perioade din viața mea se transformase într-o durere fără margini. Mă durea tot ceea ce mă definește ca femeie plus încă câteva elemente comune 🙂 Eram atât de neputincioasă: nu putem să mă ridic, nu puteam să mă așez, nu puteam să îl țin în brațe pe cel mic, nu mai zic de mersul la toaletă, care era momentul culminant.

Din cauza unui alt sistem bolnav, nu am avut-o pe mama lângă mine, iar asta mi-a amplificat starea de rău… Prezența ei fizică m-ar fi ajutat mult… O aveam la telefon mereu, dar nu era suficient.

Primele trei săptămâni după naștere au rămas o enigmă pentru mine în ceea ce privește bebelușul, că durerile le țin minte 🙂 M-am surpins într-o imagine fiind în lift la un mgazin?! Am confirmarea bărbatului meu că am fost acolo când copilul avea o săptămână, eu nici azi nu știu ce am căutat acolo!

Laptele cu grea nevoie își făcea cale către gurița flămândă care îl cerea. Alăptatul a fost, preț de câteva săptămâni bune, activitatea care aducea lacrimi de durere în ochii mei. Dar alăptam. Am făcut-o doar 6 luni până în momentul în care am secat…

După două săptămâni de la naștere a venit soacra mea, pe care am solicitat-o imediat ce am realizat că noi împreună cu Alex (bărbatul meu) nu ne descurcăm deloc. A intrat în casă, și-a luat puțin răgaz după lungul drum pe care l-a făcut și mi-a zis (văzându-mă în starea în care eram): ce bine că ai făcut băiat! M-au vizitat mii și mii de gânduri în acel moment. Zic de ce? Nu înțelegeam de ce e atât de bine? Dacă era fată nu venea sau ce?  M-a luminat imediat: ,,păi tu nu vezi câte trage o femeie?”

Pentru moment am gândit că  a fost puțin cam mare prețul pentru genderul pe care l-am primit… Însă foarte curând am început să  realizez că aș fi dat oricât, orice, tot!!!

Am început să simt frumusețea și farmecul ipostazei de mamă. Cu fiecare zi descopeream omulețulcare mi-a umplut  universul. Este minunat! Sunt mamă!

Aș avea câteva sfaturi pentru viitoarele mămici:

  1. Faceți tot posibilul și imposibilul să aveți pe cineva alături după naștere! Ar fi perfect ca acel cineva să fie mama, care ca nimeni alta știe cum să aline durerea, atât fizică, cât și sufletească!
  2. E adevărat, timpul le vindecă pe toate, însă după naștere ar fi bine să vă pregătiți pentru o perioadă de redescoperire a corpului. Golul lăsat de bebe se umple de gânduri și de dorința de a fi mai repede ca înainte, însă va dura cel puțin o săptămână (asta în cazul unei nașteri ușoare) până corpul își revine.Totuși el s-a transformat în 9 luni! Dați-i timp!
  3.  Încercați să nu renunțați la ,,a fi femeie” pe motiv că aveți nou-născut!
  4. Perioada imediat următoare poate fi dificilă pentru cuplu. A apărut un omuleț care a ocupat locul unu în top – și pentru ea, și pentru el. În afară de asta, ,,canalul” care tocmai a servit drept cale de acces către lumea exterioară pentru bebe, nu este tocmai pregătit să primească vizite. Este nevoie de timp și răbdare.

Să ne auzim de bine!

P.S. Țin să menționez că aceasta este experiența mea personală! Nu încerc sub nicio formă să influențez decizia viitoarelor mămici. Ține de competența profesională a doctorilor care vă monitorizează să vă expună și această latură a nașterii naturale în toată splendoarea ei 🙂  Pentru că suntem diferite, și experiențele noastre sunt diferite.

O bucățică din sufletul meu…

Autoare: Ana STARCIUC / Blogul Anei

Lasă un răspuns