Suntem suma alegerilor pe care le facem …

Plecarea în lumea mare a coincis cu un eveniment nu tocmai frumos în familia mea. Un incendiu care, odată cu casa, mi-a mistuit sufletul și orice speranță că relația, în care eram cu un oarecare el, avea să meargă.

Mai erau câteva zile până la plecare când, într-o dimineață (eu fiind la Chișinău) am primit un apel de la mama. Mă ruga să mă duc acasă. M-am dus, cu el evident, iar ce urma să găsesc acasă mă urmărește și astăzi. Casa părintească era ca după uragan: totul era împrăștiat pe afară  iar munca de o viată a părinților mei era, parțial, distrusă. Ne-am apucat de treabă. Curățam ce mai rămăsese, aruncam ce era distrus etc. Seara se apropiase, iar el îmi tot repeta că trebuie să ne întoarcem la Chișinău întrucât el trebuie să se întâlnească cu niște prieteni. L-am rugat să se întoarcă singur iar eu urma să vin când lucrurile se mai aranjează acasă. Nu puteam să o las pe mama singură în fața unei provocări atât de mari. Răspunsul a fost: ori mergi cu mine acum, ori nu mai mergi deloc. A picat cerul peste mine.  Am decis să merg cu el. Acum îmi dau seama că eu, de fapt,  nu eram îndrăgostită de el, ci de ideea de a pleca!

Câteva zile mai târziu  am plecat din țară.

Imagine simbol

Primele 2-3 luni în UK au fost perioada de adaptare: din pantofii cu toc și fustele-creion m-am trezit într-o uniformă ștearsă și urâtă, iar în picioare aveam ,,safety shoes” – niște încălțări grele și mari menite să mă protejeze de pericole. Nici încălțările, nici uniforma nu mă protejau. În ciuda greutății lor mă simțeam goală și neprotejată. Total goală…  Mă simțeam condamantă la singurătate, culmea, cu sentința dată de mine!  Familia și prietenii erau la mii de km depărtare iar la muncă purtam discuții lungi cu colegii, care și de pe unde, în toate limbile pe care le cunosc, doar ca să mă autosalvez din întunericul care mă înghițea.

La muncă eram văzută (de unii) ca o victimă. Mă compătimeau și eu nu înțelegeam de ce? Chiar de la interviul de angajare, pe care l-am avut cu o doamnă de la Resurse Umane  ce lucra de ani buni la compania respectivă, am fost tratată ca o căprioară ce urmează să fie sacrificată. Și eu nu înțelegeam de ce?

Pentru că mă durea capul dacă nu îmi spuneam punctul de vedere, am început să învăț limba engleză cu mai mult interes :-).  Făceam lecții online acasă, iar la muncă conjugam verbe pe cutiile care îmi serveau drept obiectul muncii. A doua zi verificam acasă dacă era corect și la muncă căutam cutia respectivă ca să mă auto-verific. Deoarece nu aveam voie cu telefonul în depozit, aveam prin buzunare numai hârtii și hârtiuțe (cu reguli și cuvinte în engleză) menite să mă ajute în activitatea mea ,,clandestină” derulată printre miile de cutii – martore ale singurătății mele.

A durat cam 8 luni pănă am devenit capabilă să țin o conversație cap-coadă (cât de cât corectă) în limba engleză. Tot atâta a durat până am înțeles  atitudinea colegilor de muncă. Devenisem între timp o pasăre prinsă în colivia tiraniei barbarului care devenea tot mai străin pe zi ce trece. Certurile erau la ordinea zilei, eu mă simțeam amenințată, iar faptul că nu cunoșteam mai pe nimeni acolo mă speria și mai mult. Prietenii lui erau ai lui, iar eu nu reușeam nicicum să îi fac și ai mei (sau cel puțin așa credeam atunci).



Dintre toate persoanele pe care le întâlnisem acolo, una mă marcase profund. Elena. Sărmana Elena. Nici nu știa câtă ură și invidie adunam în momentele în care ne întâlneam (nu puteam evita întâlnirile). O femeie frumoasă, liberă și independentă – ea avea tot! Tot ce nu aveam eu…  Eu eram desfigurată în fiecare zi de gânduri și idei, de vorbele lui,  eram privată de libertate și nu aveam nimic al meu, totul era la nostru sau al lui… Iar ea era atât de liberă…

 Întâlnirile cu Elena erau ceea ce îmi doream eu cel mai puțin în acea perioadă, ea fiind elementul ce servea drept comparație pentru ce aveam și ce aș fi avut… Îmi doream libertate, nimic mai mult.

 Am evadat! Într-o zi răcoroasă de sfârșit de noiembrie am evadat. Am plecat într-un alt oraș în gazda unor oameni cu suflet imens! Tot prieteni de-ai lui. Însă m-au susținut pe mine. Am planificat toul din timp, urma să mă angajez acolo și să îmi găsesc chirie. Câteva zile am fost distrusă de durere. Plângeam în continuu. Dar eu nu știam că, de fapt, deplângeam suferința mea și nu dorul de el, un el care devenise între timp, în viziunea mea,  un bătrân urât cu probleme de conduită (asta ca să nu zic psihice!).

În ziua a doua, târziu în noapte, am primit un apel. Era Elena! Da, Elena! Eram sceptică. Zic ce-o vrea femeia asta? Că doar nu schimbam nici două vorbe înainte și acum mă sună! Am răspuns. M-a întrebat ce fac și unde sunt. I-am răspuns rece că sunt bine și că nu trebuie să își facă griji. A insistat că vine să mă ia, că ea înțelege prin ce trec și îmi promitea că toate se vor rezolva. Cu greu m-am lăsat convinsă, însă am acceptat. A venit. Aveam impresia că văd alt om. M-iam dat seama atunci că eu eram întunecată de umbra unui complex de care tocmai ce mă eliberasem. Nu mai adunam ură și invidie! Întâlnirea a fost senină. Mai mult, a fost drumul meu către fericire (care va face subiectul unei alte pagini din jurnalul meu).

Aș minți dacă aș spune că ne-am apropiat imediat. A durat ceva până când firea rațională și calculată a Elenei și-a deschis sufletul. Cred că nici acum nu a uitat ura din ochii mei din perioada întunecată. Însă m-a iertat. Sunt sigură. Drept dovadă îmi servește sprijinul ei continuu și plăcerea reciprocă de a ne vedea/revedea ori de câte ori avem ocazia. Oricât de mult ar încerca unii, nici într-o mie de ani nu ar înțelege cum! Am ales să accept ajutorul ei, iar asta a generat ceea ce trăiesc azi.

Suntem suma alegerilor pe care le facem

Să ne auzim de bine!

Autoare: Ana STARCIUC / Blogul Anei

Lasă un răspuns